Prima atestare documentară a satului Ribiţa este din anul 1369, prin documentul care îi confirmă lui Neacşa Teodor stăpânirea asupra satelor Ribiţa, Mesteacănul de Sus şi de Jos şi Tertfalva (Ţebea), Neacşa Teodor fiind tatăl cneazului Vladislav. Acesta, la 1404 este sancţionat cu pierderea acestor moşii de către regele Sigismund de Luxemburg, pentru „nota infidelitas”. (Adrian Rusu, Studii şi cercetări la Biserica Ortodoxă din Ribiţa). În acelaşi an, fiii lui, Matia, Vratislav şi Miclăuş, reprimesc moşiile, drept mulţumire începând construcţia bisericii de la Ribiţa, existentă şi astăzi, ca o valoroasă mărturie a acelor timpuri despre care avem puţine documente.
- Biserica a fost construită din piatră de râu în stilul navă cu tavan. Grosimea pereţilor variază între 0,90 m şi 1,10m. Stilul construcţiei este romanic cu elemente gotice care se observă la portalul uşii de la intrare, dar şi la modelul vechilor ferestre dăltuite în piatră.
- Adevărata valoare a bisericii este dată de ansamblul iconografic care îi îmbracă pereţii la interior. Specialiştii apreciază că respectivul ansamblu iconografic în stil bizantin are valoare artistică, teologică şi documentară. Conform fragmentului de pisanie păstrat în tabloul votiv, biserica a fost sfinţită în data de 15 iulie 1414? -1417? în timpul preotului Dragosin.
- Prin picturile sale, biserica de la Ribiţa demonstrează existenţa cu două secole înainte a unei şcoli de pictură de tip comnen. Existenţa acestei şcoli, implică automat, existenţa unei civilizaţii româneşti în acel secol, a unei civilizaţii înfloritoare. Această şcoală din secolul al XII-lea atinsese după cum afirmă specialiştii, o mare altitudine artistică. Stilul de pictură comnen al acestei şcoli amintite, s-a păstrat încă două sute de ani, până la 1400, datorită izolării la care a fost supusă această zonă a ţării de către dominaţia regatului maghiar, după căderea Bizanţului sub latini, la 1204. (Sorin Ulea, Arhanghelul de la Ribiţa, 2001).
- Nobilii români care au ctitorit această biserică au fost la rândul lor oameni cu un gust artistic şlefuit, „gustul unui popor vechi şi cu veche fiinţare pe locul naşterii sale, gust de neimaginat dacă românii transilvani din secolul al XII-lea ar fi fost doar o obşte de păstori abia sosiţi din sudul Balcanilor” (Sorin Ulea, Arhamghelul de la Ribiţa, 2001). De asemenea ctitorii bisericii trebuie să fi fost nobili înstăriţi, cu o solidă stare materială pentru a putea demara construcţia acestei biserici.
- În sprijinul acestei idei se pot aduce şi argumentele istoricului Mario Ruffini, care în lucrarea sa Istoria românilor din Transilvania, spunea despre cnejii care apar pomeniţi în documente la 1415, 1445: Balea la Crişcior, Vladislav şi Miclăuş cu fiii lor Şorban şi Ioan la Ribiţa, că nu sunt doar simpli capi de sate, ci conducători de districte, care comandau o regiune întinsă până dincolo de Beiuş şi care forma în întregul ei un voevodat român în vestul Transilvaniei. (Ruffini, 1993). Se poate astfel concluziona că la începutul secolului al XV-lea, la Ribiţa exista o clasă de nobili români, cu o vastă cultură şi o solidă stare materială.
- Urmărind picturile de la Ribiţa, în special tabloul votiv în care apar portretele ctitorilor, se observă că aceştia poartă costumul vechi al boierilor români. Reprezentarea jupâniţei Ana care înmânează biserica Sfântului Nicolae, patronul bisericii, dovedeşte că la această dată în familiile cnejilor români încă se mai păstrau tradiţiile româneşti, tradiţii care mai târziu vor fi părăsite, producându-se maghiarizarea nobililor români. Aceşti nobili români vor fi înnobilaţi de către regii angevini pentru diverse servicii aduse coroanei maghiare. Ei se vor înstrăina tot mai mult de naţiunea română, căreia la un moment dat nu-i mai corespund nici prin religie nici prin interese sociale, economice sau politice, iar interesele lor vor fi în viitor cele ale statului care îi crease şi înnobilase. (Mario Ruffini, 1993). Cnejii de Ribiţa vor deveni în scurt timp, conţi de Ribiczey. Pentru a urmări această transformare picturile de la Ribiţa sunt un veritabil document.
- În ceea ce priveşte valoarea artistică a picturilor de aici, specialiştii se întrec în superlative. Dan Căceu, cel care a descoperit sub straturile de var vechile picturi, spune că imaginea „Pantocratorului” este una dintre cele mai frumoase din iconografia românească. De asemenea Sorin Ulea şi alţi specialşti consideră imaginea Arhanghelului Mihail, ca una dintre cele mai reuşite imagini din iconografia bizantină, făcând comparaţii cu alte picturi din ţările vecine.
- Pe absida altarului, în centru, este pictată imaginea lui Iisus-Pantocrator, încadrată într-un ştergar (Mandylion). Reagistrul superior, partea nordică, este acoperită de imaginea Bunei Vestiri, într-o reprezentare inedită din punct de vedere teologic (alături de Maria este pictat regele David, pentru a demonstra ascendenţa lui Iisus) iar în partea sudică scena Naşterii lui Iisus, cu accent pe închinarea magilor. Tot aici, în registrul inferior este pictată Sf. Varvara (sau Sf. Parascheva) iar în partea nordică Sf. Nicolae, patronul bisericii.
- Pe peretele nordic este pictată Învierea lui Iisus, care este reprezentat purtat spre slava cerească de doi îngeri, iar în apropiere o imagine grandioasă a Leviatanului, înfrânt prin jertfa pe cruce a lui Iisus. Urmează apoi Regii angevini ai Ungariei, Ştefan, Emeric şi Ladislau, ca un tribut adus stăpânirii acelor vremuri. Alte imagini: Botezul, Patimile lui Iisus, Răstignirea, Sf. Gheorghe, Cina cea de taină, iadul, raiul, etc.
- Lucrările de restaurare a vechii picturi începută cu câţiva ani în urmă, încă nu au ajuns la stadiul de completă dezvelire a acestora. Se speră ca odată cu avansarea în procesul de decapare să apare noi informaţii ce vor impune poate noi concluzii asupra istoricului bisericii. Înainte de începerea lucrărilor de reastaurare se presupunea că picturile au fost acoperite în secolul al XVI-lea, atunci când principele Ioan Sigismund va duce o politică de trecere a Transilvaniei la protestantism. Politica sa era menită să-i desprindă din punct de vedere religios pe supuşii români de lângă cele două voievodate româneşti. Astfel, la 1564, reforma calvinistă este admisă oficial de către dietă. Se poate să fi fost acesta momentul în care picturile de la Ribiţa au fost acoperite. Silviu Petrescu spune că totuşi acestea nu ar fi fost acoperite decât la începutul secolului XIX. Tot la jumătatea acestui secol s-au înălţat patru stâlpi care vor susţine bolta construită atunci. Din păcate unul dintre aceştia va distruge o parte din textul pisaniei. Tot atunci au fost decupate ferestrele mari existente în prezent, distrugând şi ele o parte din pictură.
- Biserica de la Ribiţa adăposteşte singurul ansamblu iconografic bizantin din Transilvania secolului al XV-lea, păstrat integral. În urma lucrărilor de restaurare se aşteaptă noi informaţii şi noi concluzii din partea specialiştilor.
