Folclor, Datini şi Obiceiuri

Conservarea specificului local şi a moştenirii culturale a comunei Ribiţa, judeţul Hunedoara

Tradiţiile populare sunt ceea ce caracterizează spiritul unui popor, în sens larg, iar în ceea ce priveşte o comunitate restransă reprezintă ceea ce diferenţiază acea comunitate faţă de altele, ceea ce-i asigură propria individualitate şi face ca spiritualitatea sa unică să reziste în timp. Astfel, deşi în mare parte tradiţiile populare sunt foarte asemănatoare, mai ales în contextul aceleiaşi zone folclorice, există totuşi elemente care diferenţiază o comună faţă de vecinele sale şi chiar şi un sat faţă de altul.

     În ceea ce priveşte comuna Ribiţa, considerăm că obiceiurile şi tradiţiile specifice au fost conservate de-a lungul timpului, păstrându-şi acea individualitate unică ce ne diferenţiază faţă de alte comunităţi.

     În expunerea care urmează intenţionăm să demostrăm acest fapt, urmărind cele mai importante tradiţii şi obiceiuri derulate de-a lungul unui an calendaristic dar mai ales modul în care sunt şi la această dată percepute de către locuitorii celor şase sate ale comunei Ribiţa, judeţul Hunedoara.

Anul Nou, Sfântul Vasile

În străvechime, începutul noului an era sărbătorit şi bineînţeles strâns legat de începerea unui nou ciclu agrar. Pentru ca producţiile agricole să fie bogate erau necesare diverse ritualuri, care să atragă fertilitatea, abundenţa asupra holdelor ce urmau să fie însămânţate. Un astfel de obicei menit să asigure fertilitatea este Pluguşorul. Odată cu venirea primăverii omul primitiv credea că prin acte cu acţiune magică, cântece, invocaţii, oraţii, putea să determine favorabil noul ciclu agrar. Toate colindele şi pluguşoarele care au ajuns până la noi erau legate de acest moment al reînvierii naturii.

     În zona noastră însă nu s-a păstrat Pluguşorul, în schimb exista obiceiul uratului cu o ramură verde (brad) bogat împodobită. Verdele, (bradul) semnifică perenitatea, tinereţea veşnică, sănătatea, iar podoabele colorate probabil aveau rolul de a chema bogăţia, bunăstarea, asupra celui urat. Rolul uratului în dimineaţa Noului An era acela de a felicita fiecare gospodar, de a le aduce sporul în casă, sănătatea în anul care începea în acea zi. La Crişan, copiii sub 10 ani, umblă din casă în casă cu uratul. Poartă o ramură împodobită, sau mai des un toiag cu un clopoţel. Ajunşi la uşa gazdei strigă: “Gazdă mândră şi frumoasă / Slobozi Anul Nou în casă. / Anul Nou cu bucurie / Vă dorim ca să vă fie.”

     Clopoţelul şi toiagul au menirea de a alunga spiritele rele, boala, farmecele. De asemenea simpla intrare a tinerilor băieţi în gospodărie are rolul de a aduce bunăstarea în Noul An. O veche credinţă de aici, prezentă de fapt şi în alte zone, cere ca primul străin care intră în casă în prima zi din an, să fie de sex masculin. În cazul în care intră o persoană de sex feminin, bunăstarea din acel an va fugi din casa respectivă. Probabil şi această credinţă a impus colindul băieţilor pe la case încă din zori de zi, pentru a se devansa vizita unei eventuale persoane de sex feminin şi pentru a fi asigurat norocul pe anul în curs.

     Mai există în comună următoarele superstiţii şi practici legate de Anul Nou:

     • nu se manâncă carne de găină în noaptea de Anul Nou sau în prima zi din an, deoarece nu va fi spor în casă. Aşa cum găina râştie cu ghiarele şi împrăştie în jur, nici în gospodărie nu se va aduna nimic, ci munca va fi fără spor;

     • în dimineaţa din Anul Nou, pentru a avea spor la bani, membrii familiei trebuie să se spele cu apă în care au fost puşi bani;

     • este indicat în prima zi din an să se mănânce carne de peşte şi rât de porc, pentru a fi iute şi alunecos peste an ca peştele, să poţi aduna avere aşa cum adună porcul pământul cu râtul.

     Tot începutul de an pare să fie în concepţiile vechi, propice aflării viitorului. Astfel, în noaptea de Anul Nou femeile încercau să afle cum va fi vremea în anul care tocmai se năştea. Cunoaşterea acestui lucru era capitală pentru întreaga familie, deoarece în trecut familia era dependentă de producţiile agricole obţinute în acel an. În cazul în care timpul era favorabil pentru lucrările agricole, producţiile obţinute erau îmbelşugate şi deci îndestulătoare pentru familie. În caz contrar, când se obţineau producţii mici, familia suferea, de aceea gospodinele încercau să afle cum va fi anul, bogat sau sărac, în funcţie de timp.

     Pentru a afla acest lucru, femeile pregătesc două cepe mari, sănătoase, pe care în jurul orei 12 din noapte, când se înnoia anul, le taie în două. Foile mai mari şi mai groase erau aşezate pe două rânduri de câte 6 foi, de la stânga la dreapta. Se făcea o notare în gând a lor. Fiecărei foi de ceapă îi corespundea o lună din an. În fiecare se punea câte o linguriţă de sare. Dimineţa se controlau foile. Lunile care corespundeau foilor din care sarea se topise peste noapte se concluziona că vor fi ploioase, iar cele în care sarea a rămas netopită vor fi uscate, secetoase. Erau şi foi cu sarea doar parţial topită, deci cu precipitaţii medii.

     Astfel, în urma analizării foilor de ceapă, se putea stabili dacă anul va fi ploios sau secetos, în ce luni va ploua mai mult sau mai puţin. În funcţie de aceste constatări, ţăranii îşi programau lucrările agricole, astfel încât acestea să fie făcute la momentul optim. Semănatul să fie făcut pe cât posibil înaintea începerii perioadelor ploioase, precum şi seceratul.

     Un alt mod de a afla viitorul, tot în noaptea de Anul Nou, era cel numit Sân-Văsâi. Prin acest ritual fetele de măritat puteau să afle date despre cel ce le era ursit. Acest ritual se desfăşura în modul următor:

     Fetele de măritat se adunau în grupuri în noaptea de Anul Nou, la una din casele din vecini. Aici,femeile mai în vârstă, una din bunicile fetelor respective, pregătea mai multe obiecte pentru ghicirea ursitului. Într-o cameră, în absenţa fetelor, pe masă se aşezau cu fundul în sus, 12 blide (farfurii). Sub fiecare din aceste blide se punea câte un obiect, cum ar fi: bani, pâine, pieptene, busuioc,oglindă, porumb, spin, cute (piatră cu care se ascute coasa), etc.

     După ce erau aşezate astfel, fetele erau chemate din camera alăturată pentru a-şi alege fiecare câte o farfurie din cele aşezate pe masă. În funcţie de ceea ce gasea fiecare fată sub farfurie, se spunea că aşa îi va fi soţul. Astfel, dacă se găseau:

     • bani, viitorul soţ va fi bogat

     • oglinda semnifica un soţ fălos

     • pieptenele, soţ colţos, rău, guraliv

     • porumb – un bărbat mic de statură ca ştiuletele de porumb

     • pâine – bun ca şi pita, bogat

     • spin – sărac lipit

     • busuioc – căsnicie fericită

     • tăciune – soţ tuciuriu (ţigan)

     • cute – bărbat sărac

     În urma descoperirilor făcute, fetele se bucurau sau se întristau (unele chiar plângeau) în funcţie de ceea ce găseau sub farfurii. După acest ritual, fetele sărbătoreau prin cântece şi voie bună, trecerea într-un nou an.

      Boboteaza

      Şi de această sărbătoare se leaga o serie de obiceiuri şi practici, care au rolul de a influenţa de asemenea norocul în anul care tocmai începe.

     Pentru a-şi putea visa (cunoaşte) ursitul, fetele obişnuiesc ca în ajunul Bobotezei să “ajuneze”. Unele ţin post negru, adică nu manancă nimic până la asfinţitul soarelui. Doar postul le poate ajuta ca în noaptea dintre Ajun şi Bobotează să-şi viseze ursitul.

     În ziua de ajun trece şi preotul pe la fiecare casă cu “Boboteaza”. Casele sunt astfel sfinţite şi curăţate de toate relele şi “mizeria” spirituală adunată în lungul anului trecut. Familiile care le locuiesc pot astfel începe un an nou, într-o casă curăţată, sfinţită. Întreaga familie obişnuieşte să-l aştepte pe preot. Femeile pun sub preşuri, lânga pragul uşii, diferite grăunţe, cu credinţa că trecând preotul peste ele, vor avea recolte bogate în acel an. În cazul în care nu au mâncat nimic în acea zi, membrii familiei vor bea apă sfinţită din doniţa preotului. Pentru fetele care doresc să-şi viseze ursitul, preotul lasă un fir de busuioc, din mănunchiul de busuioc cu care stropeşte casele. Acest fir de busuioc, seara înainte de culcare, fetele şi-l pun sub perină.

     În dimineaţa de Bobotează se obişnuieste să se meargă înainte de răsăritul soarelui la râul care străbate satul, pentru a face baie. Exista convingerea că în acea dimineaţă apa râurilor este sfinţită, şi cine se scaldă în această dimineaţa în râu, va fi ferit de boli pe parcursul întregului an

      Sf. Trifon – 1 februarie

      În această zi se crede că este bine să se dea mâncare la păsări, pentru ca acestea să nu prade holdele în vară.

      Stretenia – Întâmpinarea Domnului – 2 februarie

      Şi legat de această zi, există câteva credinţe tot cu privire la gospodărie şi la timpul probabil. Astfel, se obisnuieşte ca în această zi să se puna zăpadă sub coada vacilor, ca să nu streată în vară când vor fi călduri mari. De asemenea, în această zi există credinţa că ursul iese afară din bârlog. Dacă îşi vede umbra, atunci urmează în continuare iarnă lungă şi grea, iar ursul intră înapoi în bârlog. Dacă afară este înnorat, ursul pleacă să se plimbe deoarece primăvara este aproape.

      Sfântul Haralambie – 10 februarie

      În ziua de Sf. Haralambie, se obişnuieşte în satele comunei să se ţină o anumită slujbă la biserică, pentru animalele din gospodărie, pentru sănătatea lor şi pentru belşug, în special pentru vite. Femeile duc la biserică tărâţe şi prescuri. Tărâţele sfinţite se aduc acasă şi se dau animalelor să le mănânce, precum şi prescura. Este singura zi din an când prescura poate fi dată animalelor. Pe un carton, preotul face o sfeştanie. Acest carton va fi prins pe un perete în grajd, pentru a apăra grajdul întregul an de vrăji, moroi, spirite malefice.

      Capu’ Primăverii – 24 februarie

      Sărbătoarea religioasă corespondentă, de la care probabil i se şi trage denumirea, este “Întâia şi a doua aflare a Capului Mergătorului Înainte şi Botezătorului Ioan”.

     Se crede că această zi este una de început de primăvară, o zi care anunţă sosirea iminentă a timpului frumos. Pentru a pregăti viitoarele recolte bogate, femeile obişnuiesc şi în această zi ca şi de Sf. Trifon, să arunce grâu şi cânepă păsărilor de 12 ori, pentru ca acestea să nu prade holdele în vară.

     Mai există obiceiul ca în această zi, fetele şi băieţii să meargă la pădure pentru a culege primele flori apărute: anglicei, ghiocei, toporaşi, cocoşei. Ei trebuie să glumească să râdă în această zi pentru a fi veseli peste an şi pentru a avea pereche şi a fi iubiţi.

     Sătenii se feresc să lucreze în această zi. Femeile nu lucrează în război şi nici lucru de mână, deoarece se spune că această zi trebuie ţinută pentru dureri de cap. Cine lucrează în această zi, îl va durea capul tot anul. “Cap pentru cap” – aceasta este sintagma folosită în popor pentru a caracteriza această zi.

      1 Martie

      Cu privire la această zi şi la purtarea mărţisorului, în comună nu se mai păstrează multe cunoştinţe. Purtarea mărţisorului a devenit un lucru comun, golit de semnificaţia sa ancestrală. În trecut mărţişorul era legat copiilor pentru a avea noroc şi a fi feriţi de boli. Şnurul împletit în roşu şi alb semnifica energia solară şi puritatea. Uneori şnurul se împletea în roşu şi negru, ceea ce înmănunchia energia solară şi cea telurică. Sub scutul acestor două energii cosmice care se reîmprospătau la începutul primăverii, se puneau copiii.

     Dacă astăzi băieţii oferă mărţişoare fetelor, acum câteva zeci de ani, la Ribiţa, fetele erau cele care meştereau aceste mărţişoare, din fire de mătase, bumbac sau lână şi le ofereau băieţilor. Astăzi, mărţişoarele sunt un simbol al afecţiunii, al prieteniei, al iubirii.

     În data de 1 Martie debutează şi Zilele Babelor. Aceste zile sunt legate de cunoscuta legendă a Babei Dochia, şi se carcterizează printr-o vreme foarte capricioasă. Este obiceiul ca fiecare să-şi aleagă calendaristic una din cel 9 Babe (1-9 martie). În funcţie de cum va fi timpul în ziua aleasă de o anumită persoană, se spune că aşa este şi caracterul persoanei respective, sau aşa îi va merge în anul respectiv. Dacă timpul este însorit anul îi va fi norocos, iar dacă plouă, anul îi va fi nefast.

      40 de sfinţi – Sfinţii 40 Mucenici din Sevastia (9 martie)

      Odată cu trecerea Babelor, întreaga suflare a satelor se pregăteşte să întâmpine renaşterea naturii şi începerea lucrărilor agricole. Legat de sărbătoarea celor 40 de sfinţi, în zonă există o serie de ritualuri care se practică în această zi. Lumea satului se grăbeşte să întâmpine renaşterea naturii, dar şi să se apere de unele elemente ale acesteia care i-ar putea provoca răul.

    Astfel, în ziua de 40 de sfinţi, în satele comunei se practică în fiecare gospodărie un ritual de purificare prin intermediul focului. Ritualul ajuns până astăzi, din vechi timpuri, foloseşte focul ca element cu rol purificator.

     În dimineaţa zilei de 40 de Sfinţi, femeile se scoală înainte de răsăritul soarelui. Aprind în curte un foc, din care pe o lopată se iau tăciuni aprinşi. Cu lopata cu jar într-o mână şi cu lanţurile grele de împiedicat carul, în altă mână, se înconjoară “iortonurile”, adică toate acareturile: grajd, şură, cocină, coteţe, casa, pentru ca întreaga gospodărie să fie ferită pe parcursul întregului an agricol de boli şi dăunători. În acest timp lanţurile sunt scuturate puternic pentru a zornăi şi a alunga cu zgomotul lor, spiritele malefice, ce ar putea fi în jurul gospodăriei. Fierul se foloseşte în acest ritual conform ideii “că aşa cum nu se apropie nimic de fier, aşa să nu se apropie nici de casă.” Odată înconjurul terminat, femeia revine la focul din curte, acum mai potolit şi sare de 3 ori peste el, spunând: “Să nu mă muşte şerpii, să nu mă pişte purecii, să nu mă calce bolile!” Urmează să sară peste foc toţi membrii familiei. În restul zilei se face în continuare curăţenie prin curte, prin casă, grădini, şi ceea ce se adună în grămezi, se aprinde. Astfel, în sat, toată ziua aceasta, focurile pâlpâie în diverse locuri, având loc o curăţire concretă a întregii comunităţi, precum şi o purificare la nivel subtil.

     Mai există credinţa că aşa cum este timpul în această zi, aşa va fi timp de 40 de zile în continuare. Dacă plouă în această zi, se spune că va ploua şi în ziua de Paşti. Dacă tună, vara va fi roditoare, iar dacă tună înainte de acestă zi, va fi o vară neroditoare cu multe ploi şi tunete.

      Sfântul Toader – Sân-Toader

      În această zi, femeile nu lucrează nici un fel de lucru de mână. Dacă ar face aceasta, seara ar fi vizitate de caii lui Sf. Toader, şi călcate în picioare de către aceştia. Persoanele călcate de aceşti cai, pot să moară sau rămân betege pe viaţă. De aceea femeile se feresc să lucreze în această zi. Se spune că Sf. Toader are mai mulţi cai (9 cai) pe care în această zi îi scoate la păscut. Dacă caii vin şi vreau să intre într-o casă să facă rău, singurul mod de a împiedica acest lucru este să se întoarcă toate farfuriile şi oalele cu gura în jos. Atunci, aceşti cai nu mai pot intra în casă.

     Sărbătoarea nu are o dată fixă, ea cade în prima sâmbătă din Postul Mare. Cu o zi înainte femeile aleg grâul de gunoaie şi neghină, îl dau prin ciur, îl umezesc şi îl dau la râşniţă. După ce este râşnit, se pune la fiert. Când este gata, se combină cu miere, nucă măcinată şi alte mirodenii. Sâmbăta dimineaţa o parte din acest grâu astfel preparat se duce la biserică de pomana morţilor, această sâmbătă fiind prima sâmbătă din şirul celor şapte din Postul Paştelui, numite şi Sâmbetele Morţilor.

     Grâul astfel pregătit, se oferă cum spuneam pentru pomana morţilor, dar este mâncat cu multă plăcere şi de membrii familiei. Totuşi prepararea grâului poate avea legătură şi cu unele ritualuri agricole menite să asigure o recoltă bogată de grâu.

      Postul Paştelui

      După spusele românilor, cea mai mare şi mai cu drag aşteptată sărbătoare de peste an, este sărbătoarea Paştilor. Ea este atât de iubită, pentru că în această zi lumea a fost mântuită prin jertfa lui Iisus, care a înviat. Mai este iubită şi pentru că întotdeauna cade în anotimpul de primăvară, când timpul este frumos şi toată natura plină de viaţă.

     Postul Paştelui este cel mai lung post de peste an, el având o durată de 7 săptămâni. Este precedat de săptămâna albă, o săptămână în care se consumă produse lactate dar nu se consumă carne. Înainte de prinderea postului se face o ultimă horă. Gospodinele scoteau toate oalele şi blidele şi le frecau cu leşie şi cenuşă pentru a fi curate şi a nu avea nici un pic de grăsime. În trecut, postul se ţinea cu stricteţe de către toţi membrii familiei, astăzi el este ţinut doar de unele persoane. Cei mai mulţi postesc doar miercurea şi vinerea. În timpul postului sunt interzise toate alimentele de provenienţă animală. Unii postesc cu hrană nepregătită. În urma unui post atât de lung şi greu se poate imagina cu câtă nerăbdare şi bucurie sunt aşteptate Paştile.

     În timpul postului, femeile îşi curăţa gospodăria şi toată casa. Hainele sunt aerisite, scuturate, camerele văruite, duşumelele frecate, totul trebuia înnoit şi împrospătat.

     Copiii au şi ei preocupările lor specifice odată Postul început. Astfel, ei se adună pe cătune, şi în livezi sau grădini, îşi instalează căte o toacă, pe care o bat cu sârg, câte 2-4 copii, la întrecere cu alţii din alte crânguri. Se spunea că aceia bat primii toaca, care au terminat slănina din pod.

     Tot atunci începe şi jocul cu mingea, denumit “loptă-n bâtă”. Mingile folosite sunt din cârpe, iar cele mai valoroase erau din piele umplute cu păr de la vite. Jocul era deosebit de apreciat şi se juca în 4, 6, sau 8 persoane, împărţite în două grupe. Regulile exacte ale jocului nu s-a mai pastrat, dar oricum mingile erau aruncate de unul din participanţi şi trebuiau respinse cu ajutorul băţului de ceilalţi, într-o anumită ordine.

     Un alt joc apreciat era cel numit “ţâc mălai”. La joc participau mai multe perechi compuse dintr-o fată şi un băiat, care se ţin de mâini. Mai este un băiat care nu are pereche şi care stă cu spatele la celelalte perechi care sunt înşiruite una în spatele celeilalte. Cineva dintre ei, dădea comanda de: “ţâc mălai”. În acel moment prima pereche din spatele celui singur se despărţea şi o lua la fugă urmăriţi de cel singur. Dacă perechea reuşea să se prindă iarăşi de mână, cel singur rămâne să-şi găsească perechea din celelalte perechi care urmau la rând. Dacă prinde pe fată, rămâne celălat băiat fără pereche.

     Odată cu începera postului, băieţii îşi pregătesc carbid, pentru a “trage cu ţeava”. Pentru noaptea de Înviere se grupează pe cătune, fiecare echipă de băieţi instalându-şi tabăra pe unul din dealurile din jurul satului. La Ribiţa aceste tabere se instalează pe “Faţa Satului”, Vârful Viii, Copâlnă, Vârful Tăului. Pe toate aceste dealuri sunt instalate pe un suport câte 5-7 ţevi pentru puşcat, se ridică o “colibă” şi se aprinde un foc mare care arde toată noaptea de Înviere. Între echipele respective este o mare competiţie: “Cine trage mai mult şi mai puternic?!”. În noaptea de Înviere peste sat se revarsă o adevărată canonadă de bubuituri. În momentul în care sătenii strâng în mâinile tremurătoare luminile, umplându-şi sufletul de bucuria Învierii lui Iisus, bubuiturile de pe dealuri, anunţă Învierea, tranformând momentul în ceva unic, cu adevărat emoţionant şi actual. Participanţii la Înviere au senzaţia că într-adevăr în acel moment şi în acel loc, Iisus sfărâmă legile firii, păşind din Moarte în Viaţă.

     Se spune că focurile care se fac în noaptea de Înviere, sunt pentru ca morţii să-şi încălzească sufletele, deoarece acestea se întorc de Paşti acasă. Focurile mai semnifică şi focul pe care soldaţii l-au făcut noaptea când privegheau mormântul lui Iisus.

Floriile

      Duminica Floriilor este duminica dinaintea Paştilor, duminica în care creştinii sărbătoresc intrarea Domnului Iisus în Ierusalim. Sălciile care se duc în această zi la biserică şi se sfinţesc, sunt corespondentul ramurilor de finic cu care Iisus a fost întâmpinat. Denumirea de Florii vine după unii de la ramurile de salcie înflorită, sau de la faptul că în acea perioadă, toată natura este înflorită. Se spune că aşa cum este timpul în ziua de Florii, aşa va fi şi în ziua de Paşti.

     Ramurile de salcie sunt sfinţite de preot după liturghie. La sfârşit, când lumea merge să sărute icoana, fiecare îşi ia câteva rămurele sfinţite pe care le duce acasă. Aceste ramuri sfinţite se pun la grajd, la stupină, la icoane în casă. Acestea au rolul de a feri familia de rău, de boli, de a aduce mană în holde şi la animale. În caz de boală peste an, se folosesc mâţişorii de salcie din ziua de Florii. Acestea apără şi de grindină şi vijelii.

      Joia Mare

      Joia Mare este ultima joie din Postul Paştelui sau joia din Săptămâna Mare.

     În această zi, pâinea pentru Paşti, făcută de o femeie văduvă, şi vinul, sunt introduse în altar. Făina pentru această pâine, precum şi vinul, sunt donate de către o singură familie din sat, sau în ultimul timp, contribuie fiecare cu o sumă la alegere. Din această sumă se cumpără făina şi vinul pentru Paşti. Cu ani în urmă o familie, dona şi mielul de Paşti. Acest miel simboliza pe Iisus şi jertfa Sa. După terminarea liturghiei din noaptea de Înviere, mielul împodobit cu panglici era adus în biserică şi lăsat să se plimbe prin faţa altarului.

     Seara, toată suflarea satului participă la slujba de la biserică, unde sunt citite cele 12 Evanghelii despre patimile lui Iisus.

     În această joie femeile nu lucrează. Eventual fac ultima curăţenie în casă. Fetele trebuie până în această zi să-şi termine hainele noi.

      Vinerea Mare

      Această vinere se mai numeşte şi Vinerea patimilor, Vinerea seacă, fiind ultima vinere din post. În această zi este indicat să se ţină post negru, adică să nu se mănânce nimic.

     Femeile şi în această zi sunt foarte ocupate cu împistritul ouălor. Ele se adună în grupuri de câte 4-5 şi încep de dimineaţă împistritul ouălor. Fiecare este specializată într-o anumită operaţiune. Unele realizează desenele cu ceară pe ou, altele colorează desenele, acoperă culorile cu ceară, sau introduc ouăle în culoarea de bază. În satele din jur, culoarea de fond folosită la împistritul ouălor, este culoarea mov, obţinută din dizolvarea în apă călduţă şi oţet a minei de creion chimic.

După ce sunt terminate ouăle, femeile împreună cu întreaga familie se pregătesc să meargă la biserică. La biserică, în Vinerea Mare se cântă Prohodul Domnului. La Ribiţa acest lucru se face de către majoritatea participanţilor la slujbă, care se împart în două echipe ce cântă alternativ. După terminarea Prohodului, se înconjoară biserica în sunetul clopotelor, purtând Sf. Epitaf.

     Sâmbăta, pregătirile pentru Paşti continuă cu prepararea cozonacilor, a prăjiturilor, ştergerea ouălor de ceară, pregătirea mielului.

      Învierea

      Învierea este sărbătorită la ora doisprezece în parohii şi spre dimineaţă în satele filie. La miezul nopţii, sătenii se adună în biserică purtând lumânări în mâini. La îndemnul preotului: “Veniţi de luaţi lumină!”, toţi îşi aprind lumânările din lumânarea purtată de preot. Se continuă apoi înconjurarea bisericii purtând Epitaful (Mormântul lui Iisus), de trei ori, în sunele clopotelor şi cântându-se troparul Învierii.

     Focurile aprinse pe dealuri şi bubuiturile copiilor anunţă şi ele Naşterea lui Iisus.

     După terminarea slujbei de Înviere toată lumea ia paşti atât la faţa locului cât şi în căni, pentru a le duce celor care nu au putut participa la slujbă. Folosirea paştilor este o datină specială a românilor ardeleni şi munteni. Acestea probabil amintesc de Cina Domnului dinaintea jertfei sale.

     Ajunşi acasă, creştinii ciocnesc ouăle împistrite din timp. Al cărui ou se sparge primul, se spune că este mai slab şi va muri mai întâi. Se mai spune că aceştia se vor întâlni pe lumea cealaltă. O credinţă locală mai spune că în această dimineaţă este bine să te freci cu ou roşu pe faţă, pentru a fi tot anul rumen şi sănătos.

     În sat continuă şi în această zi “puşcăturile” cu carbid ale băieţilor. Se mai trag de asemenea clopotele de la biserică trei zile la rând, acestea vestind Învierea lui Iisus. Cu timp în urmă se bătea şi toaca.

     În ziua Învierii toată lumea se reuneşte în cimitir. Aşa cum Iisus a rupt porţile iadului, totodată călcând legile firii prin Învierea Sa din morţi, aşa şi românii cred că în această zi cei dragi trecuţi în lumea de dincolo se întorc spre familiile rămase aici pe pământ. De aceea în această zi morţii sunt cinstiţi prin parastase şi pomeni oferite de cei vii pentru sufletele lor.

     Adunaţi în cimitir în jurul mormintelor, sătenii fac schimb de cozonaci, prăjituri, ţuică şi ouă împistrite, toate oferite de pomana celor morţi. Preotul împreună cu diecii, trec pe rând de la un mormânt la celălalt, “ridicând” parastase.

     Tinerii obişnuiesc să se plimbe prin cimitir, discutând şi râzând. În trecut fetele ofereau ouă împistrite feciorilor, pentru a fi jucate la jocul din lunea de Paşti. Astăzi, doar copiii fac schimb de ouă împistrite. Băieţii aveau un joc pe care îl jucau în cimitir, joc legat de ouăle de Paşti. Unul dintre băieţi ţinea un ou între degetul mare şi cel arătător iar ceilalţi aruncau cu monede pentru a lovi oul. Dacă banul nu rămânea înfipt în ou, cel care ţinea oul, lua banii. În momentul în care moneda rămânea înfiptă în ou, cel care arunca cu moneda, lua oul. Astfel, prin acest joc, se puteau aduna dacă erai îndemânatic atât ouă cât şi bani. Jocul încingea de multe ori spiritele şi era foarte animat. În jurul celor care jucau acest joc se adunau şi alte persoane care comentau cu interes desfăşurarea evenimentelor.

     Întâlnirea satului din cimitir, se prelungea mult în după amiaza de Paşti. Ziua se încheia cu vizitele pe care sătenii şi le făceau unul altuia.

     A doua zi de Paşti satul participă din nou la Sf. Liturghie, după care se continuă vizitele iar seara se merge la joc.

     În partea locului şi a treia zi de Paşti este sărbătorită. De asemenea, în miercurea din această săptămână nu se lucrează la câmp pentru că există credinţa că în această zi “se plămădeşte piatra în cer”. Celor care lucrează la câmp în această zi, le vor fi lovite de furtuni şi grindină holdele în acea vară.

      Joile verzi

      Sunt considerate toate joile dintre Paşti şi Rusalii, dar cele mai periculoase sunt considerate prima joie după Paşti şi prima după Rusalii, precum şi joia din Săptămâna albă. Ele sunt numite şi joi rele sau joi nepomenite. Aceste joi sunt serbate în special de către femei, cu mare stricteţe, pentru a fi ferite de tunete, trăsnete, grindină sau vijelii.

      Izvorul tămăduirii

      Este sărbătorit în prima vinere după Paşti. Ea este ţinută pentru vindecare de boli, pentru sănătate şi pentru ca roadele pământului să poată lega roadă. Se poate observa că aproape toate sărbătorile religioase, au şi o semnificaţie în domeniul agriculturii.          

     Se mai ştie în popor că în săptămâna după Paşti cerurile sunt deschise, de aceea, cei care mor în această săptămână se spune că ajung în rai indiferent de viaţa pe care au avut-o. Dar tot pentru a regla oarecum această abatere de la regulă, se crede că doar cei credincioşi mor în această săptămână, cei care totuşi merită să ajungă în rai.

      Sfântul Gheorghe – 23 aprilie – este unul din cei mai iubiţi sfinţi              

      În satele din comună se mai obişnuieşte ca în ajunul acestei zile să se aducă de la pădure crengi mari de fag înfrunzite. Acestea se pun la porţi, în garduri, la grajd sau la streaşina caselor.

     La Ribiţa acest fapt are o explicaţie creştină. Astfel, se povesteşte că atunci când jidovii umblau să-l prindă pe Iisus, acesta a intrat într-o casă şi nu mai era de găsit. Cineva care ştia unde intrase, se duse la căpeteniile lor şi le spuse că îl vor găsi pe Iisus în casa la a cărei poartă va agăţa el o ramură verde. Nu se ştie cum oamenii care îl iubeau pe Iisus au aflat acest lucru şi toţi şi-au agăţat la porţi ramuri verzi. Iisus nu a mai putut fi astfel găsit, deoarece casa în care se ascundea nu a mai putut fi identificată.

     În amintirea acestui eveniment oamenii de aici îşi pun ramuri la porţi, ca semn că toţi îl au în casa lor pe Iisus.

     Ramurile verzi puse la grajduri mai au rolul de a proteja vitele de strigoi. Aceştia nu mai pot fura laptele de la vaci şi nu le mai pot poci (îmbolnăvi).

     Aceste ramuri erau păstrate peste an şi utilizate în caz de îmbolnăviri, precum şi la aprinsul cuptorului în vară când se va coace prima pâine din grâul nou.

      Înălţarea Domnului – Ispasul

          Această sărbătoare cade în fiecare an la patuzeci de zile după Înviere, în joia din săptămâna a şasea după Paşti. Din ziua de Paşti şi până la Înălţare sătenii se salută cu: “Hristos a înviat!” şi “Adevărat c-a înviat!” ,iar după înălţare cu “Hristos s-a înălţat! – Adevărat că s-a înălţat!”.

      Rusaliile – Pogorârea Sfântului Duh

      La Sfredelul Rusaliilor este bine să fie găurite urechile la fetiţe şi apărate vitele de strigoi. Astfel, cu o seară înainte de acestă zi femeile pun la obloacele şi la uşile grajdurilor rugi de mure, urzici, leuştean şi nelipsitul usturoi. Toate aceste plante cu proprietăţi magice au menirea de a proteja grajdurile şi implicit vitele, de invazia strigoilor care ar avea loc în această noapte. Pe uşa de la grajd mai sunt făcute cruci cu var, iar pe prag se bate o potcoavă, tot cu rol de protecţie. O dată luate aceste măsuri gospodinele sunt oarecum liniştite, sperând că strigoii nu le vor fura mana de la vite.

     La Rusalii se obişnuieşte de asemenea, ca preotul cu întreaga comunitate să iasă pe ţarină, la o troiţă şi să sfinţească holdele, să afurisească toţi viermii şi prădătorii, pentru ca anul să fie mănos şi roadele bogate.

      Sânzienele – Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul – 24 iunie

      În folclorul românesc se spune că Sânzienele sunt zâne frumoase care se întâlnesc în poieni, după ce zboară peste case înainte de miezul nopţii.În comună, în ziua premergătoare sărbătorii de Sânziene, femeile împletesc cununi din sânziene (plante), cununi pe care le agaţă în porţi, la grădinile de legume, sau la troiţele de la marginea drumurilor.

      Tăierea Capului Sf. Prooroc Ioan Botezătorul – 29 august

      Această zi este o zi de post. Nici o distracţie nu este permisă, deoarece în urma dansului Salomeii, de la petrecerea dată de Irod, a fost tăiat capul Sf. Ioan Botezătorul. De aceea poporul sărbătoreşte această zi prin post şi reculegere. Acest lucru se respectă tot mai puţin în ultimul timp şi în special de către vârstnici.

     O superstiţie locală este aceea de a nu mânca sau pregăti cu ceapă în această zi. Se spune că ceapa are “lapte” (sucul cepei este echivalat cu laptele), deşi în restul anului ceapa este un aliment de post.

      Sfânta Maria Mare şi Mică – 15 august, 8 septembrie

      În zilele de 15 august, este obiceiul să se meargă în pelerinaj la mănăstirile din jur, cum ar fi: la Radna, Bodrog, Izbuc, Prislop. Astăzi fiind construită o mănăstire chiar în comună, pelerinajele se fac aici, la Mănăstirea Vaca-Crişan.

      Înălţarea Sfintei Cruci – 14 septembrie

      Şi această zi este o zi de post. Copiii obişnuiesc ca în această zi să se cuminece, pregătindu-se astfel pentru începerea noului an şcolar. Se spune că după această dată păsările pleacă în ţările calde, iar şerpii intră în pământ. Cu toate acestea am văzut şerpi şi la începutul lunii octombrie şi chiar mai târziu. În gospodării începe strânsul roadelor şi pregătirile pentru iarnă.

     Se fac diverse prognoze cu privire la iarna ce va veni. Dacă se găsesc cuiburi de şoareci în paiele de porumb când se culege porumbul, se spune că iarna va fi grea. Zăpada va fi înaltă pânâ la nivelul unde este situat cuibul pe paiul de porumb. Dacă înfloresc unii pomi, se spune că toamna va fi lungă şi frumoasă. Mulţi şoareci, multă ghindă şi jir, semnifică de asemenea o iarnă grea.

      Sfântul Andrei – 30 noiembrie

      Legate de această dată, pe valea Crişului Alb, dar şi în satele de munte de aici, există diferite superstiţii şi credinţe. În acestă zi, nu se lucrează, se posteşte, nu se mătură, nu se piaptănă, iar colţii pieptenilor pentru cânepă trebuiau să fie legaţi, ca legate să fie gurile lupilor un an întreg. După cum se observă toate aceste măsuri erau luate pentru apărarea oamenilor şi a vitelor de atacul lupilor în principal, precum şi a strigoilor.

     Tot aici, la Ribiţa, există credinţa, încă destul de vie, în fenomenul de licantropie. Astfel, femeile povestesc despre anumite persoane “cu coadă”, care au puterea de a se transforma în lupi. O dată transformaţi ei devin “vâlve”, adică conducători ai haitelor de lupi care pradă turmele de oi. Despre aceste persoane se spune că nu au familie, umblă cu hainele sfâşiate, zdrenţuiţi, trăind din dania sătenilor care îi hrănesc pentru a-şi apăra turmele de oi. Unii săteni jură că ar fi văzut astfel de persoane întorcându-se peste cap şi transformându-se în lupi, iar în postura de om aceştia ar fi avut sânge la gură şi smocuri de lână printre dinţi.

     Şi astăzi această credinţă este deosebit de vie în comună. Oamenii povestesc depre “vâlva” din Dumbrava de Jos diferite lucruri. Unii spun că l-au văzut în Hălmagiu, şi după aceea la Ribiţa. Ei au venit cu trenul iar el nu, şi tot a ajuns înaintea lor. Prin această relatare ei încearcă să demonstreze capacitatea acestor “vâlve” de a parcurge distanţe mari în timp uimitor de scurt.

     Poveştile de acest fel sunt interminabile, iar “vâlva” îşi menţine statutul şi aura de mister, trăind într-o casa veche, al cărei acoperiş este aproape ascuns sub numeroase lanţuri groase de metal. “Vâlva” este o persoană de 80 de ani, parcă atemporală. Autodidact, cu numeroase cunoştinţe din diverse domenii (istorie, biologie, geografie, medicină, psihologie, folclor) posesor al unei biblioteci impresionante ca număr de cărţi şi titluri, pare cu toate acestea să sfideze civilizaţia şi tot ceea ce aceasta oferă, trăind izolat într-un vârf de deal înconjurat de gospodării părăsite. Înfăţişarea şi personalitatea sa continuă să alimenteze şi astăzi vechile credinţe şi spaime legate de aceste “vâlve”, a căror zi deosebită este ziua de Sf. Andrei.

      Sfântul Nicolae – 6 decembrie

      Există obiceiul ca în această zi, Sfântul Nicolae să aducă câte o nuia celor care nu au fost cuminţi peste an. Noaptea în ghete lasă copiilor daruri. Se spune că dacă Sfântul Nicolae găseşte “vremea moale” o aspreşte, iar dacă vremea este aspră, Sfântul Nicolae o înmoaie.

      În sat, ceata de colindători care de la această dată face repetiţii serioase, merge pe la unele persoane care poartă numele de Nicolae.

        Crăciunul

      În comună, pregătirile încep odată cu prinsul postului. Atunci, în data de 15 noiembrie, grupurile de colindători se întâlnesc pentru prima dată, discută probleme organizatorice şi îşi aleg “şefii”. Pentru grupul de colindători cu “Craii”, conducătorul grupului este băiatul care joacă rolul lui Irod. Pentru grupul de colindători cu “Ţurca”, membrii grupului aleg prin tragere la sorţi doi conducători: “primar mare” şi “primar mic”. Aceştia vor conduce grupul pe perioada repetiţiilor şi a colindatului prin sat. Ceilalţi se supun fără comentarii deciziilor lor. Tot atunci îşi stabilesc un “conac”, adică locul unde se vor aduna seară de seară pentru a face repetiţii. Mai tocmesc o “iapă” care să le care darurile primite prin sat, pe cel care va umbla cu “ţurca” şi grupul de instrumentişti care îi va însoţi prin sat la colindat.

     Pe toată perioada postului, băieţii care merg cu Steaua (Craii), se întâlnesc pentru a-şi învăţa rolurile scenetei pe care o interpretează şi colindele. Îşi pregătesc de asemenea costumaţia care este compusă din coifuri de carton frumos împodobite cu hârtie colorată, stele din staniol şi beteală, un brâu lat din carton în culorile tricolorului, care înveleşte mijlocul si traversează în diagonală pieptul şi câte un veşmânt larg, lung până în pământ.

     Sceneta pe care o joacă , are 7 personaje:

     • Irod – joacă rolul lui Irod, regele iudeilor. El are o costumaţie roşie, brâu tricolor, un coif mare care imită coifurile cu panaş ale comandaţilor de oşti romane, şi o sabie metalică cu teacă;

     • Valtezar (Baltazar) – unul din magii care au venit să i se închine lui Iisus. Poartă o costumaţie de culoare roşie, brâu tricolor, sabie şi un coif înalt sub formă de coroană;

     • Gaşpar – alt mag (sau crai, în vorbirea locală). Aceeaşi costumaţie, doar că de culoare albastră;

     • Melchior – al treilea mag, are o costumaţie asemănătoare cu a celorlalţi doi, de culoare galbenă;

     • Preotul – are o costumaţie de culoare neagră, o cruce din lemn vopsită în negru, de aproximativ 1,20 m, un caiet, un coif de culoare neagră care imită macheta unei biserici traditionale româneşti, plete şi barbă din câlţi de cânepă;

     • Îngerul – este înveşmântat în alb, cu coif alb, brâu tricolor. În mână, pe un suport din lem de un metru înălţime, poartă o stea mare din carton, frumos împodobită, pe care o roteşte în timpul scenetei.

     • Ciobanul – poartă o bundă miţoasă, ciobănească, în cap căciulă de oaie, iar în mână o botă.

Colindatul pe sate se realizează în felul următor:

     La Dumbrava de Sus merg cu colinda feciorii însoţiţi de muzică. Ei colindă la fiecare casă şi joacă toate femeile.

     La Dumbrava de Jos, copiii între 10 şi 14 ani, merg cu Steaua. Ei colinda ”Steaua sus răsare”, ”Hristos se naşte măriţi-l”, sau ”Ce vedere minunată”. Copiii care mergeau cu Steaua primeau câte un colac. Ei mai au pe lângă stea, câte o bâtă ”să se lupte cu neaua şi cu câinii… şi să care colacii”.

     Feciorii mai mari merg la colindat cu muzica. Sunt în jur de 15 în grup. Ei primesc colac, cârnaţ şi ţuică. Şeful grupului, ”primarul mare”, poartă un pom împodobit cu hârtie albă. Cu acesta el face semn când să înceapă muzicanţii să cânte.

     La Crişan, colindatul îl încep pizăraşii. Aceştia sunt o ceată de copii sub 6 ani, care pornesc la colindat prin sat în Ajunul Crăciunului. Ei colinda ”pe ziuă”. Colindatul cu Viflaimul se realizează de către 4 băieţi sub 14 ani. Unul este îmbrăcat în înger, unul în ”ţurcă”. Ei poartă o cutie sub formă de biserică. Cutia este purtată de înger şi de ”ţurcă” (aceasta simbolizează demoniacul). Ceilalţi doi băieţi, ascunşi după cutie, joacă nişte păpuşi din lemn, în interiorul cutiei. Între timp, ei colindă colinda ”Doamne Iisuse Hristoase”, care are refrenul: ”Hei,tom, tirli-tom, tirli, tirli.” Cei patru anunţă prin jocul păpuşilor de lemn, Naşterea lui Hristos.

     ”Craii” numiţi local ”Steuaşi”, prezintă sceneta cu Naşterea lui Hristos, închinarea magilor, a îngerilor şi a ciobanilor. Personajele sunt aceleaşi care au fost prezentate mai sus, cu deosebirea că la Crişan, costumaţia personajelor este compusă din bluză largă şi pantaloni, pe când la Ribiţa aceasta este o haină lungă şi largă. Există mici diferenţe şi la forma coifurilor, la culoarea veşmintelor (la Crişan, unul din magi apare costumat în verde), precum şi la textul scenetei.

     Colindătorii însoţiţi de muzică colindă din casă în casă, începând în ajunul Crăciunului spre seară şi continuând şi în ziua de Crăciun. Nu sunt însoţiţi de ţurcă.

     Grupurile de colindători cu ”Viflaimul” şi ”Steaua” (Craii) intră în curţi cântând ”Troparul Naşterii”, ”Azi Naşterea Ta Hristoase…”. Feciorii îşi fac intrarea cântând colinda ”Florile dalbe”.

     La Ribiţa, merg cu colinda două grupuri de colindători: Craii şi colindătorii cu ”Ţurca” şi muzică.

     Primii pleacă la colindat ”Craii” (Steuaşii). Cu câţiva ani în urmă, înainte de a porni prin sat, ei se urcau pe unul din dealurile din sat şi anume în Vârful Viii. De pe acest vârf, cu o altitudine de aproximativ 300 m, se vede trei sferturi din satul Ribiţa. Acolo colindau şi făceau gălăgie din clopoţei (cingătăie), iar la celălalt grup, muzicanţii cântau şi feciorii chiuiau să se audă în întregul sat, că se porneşte cu colinda.

     Astăzi, atât Craii cât şi colindătorii ceilalţi, se strâng înainte de a pleca prin sat, ”la conac”. În jurul orei 13 pleacă ”Steuaşii”, iar la două ore după ei, pornesc şi ceilalţi. Ei colindă prima dată la casa preotului paroh şi la casa primarului. Colindă apoi pe la fiecare casă din sat, respectând o anumită ordine. Ei sunt cinstiţi cu o anumită sumă de bani, uneori cu cozonac, ţuică sau vin, pe care le transportă ”iapa”.

     Deoarce colindătorii joacă toate fetele şi femeile pe care le găsesc în casă, este obiceiul ca grupuri de fete să-i urmeze câte o bucată de drum, de la o gospodărie la cealaltă, pentru a fi jucate.

     ”Ţurca” care însoţeşte ceata colindătorilor, are în prezent rolul de a crea o atmosferă veselă, de a face glume, de a pişca cu botul de animal, persoanele întâlnite.

     Astăzi, ţurca de la Ribiţa, are un veşmânt lung şi larg de culoare roşie, cu un petic mare, negru, cusut pe spate. Capul caprei este confecţionat din lemn, îmbrăcat în piele neagră de iepure. În coarne are legate fâşii de material negru. Gura caprei este acţionată de un mecanism, acţionat la rândul său de omul aflat sub pânza roşie, cel care poartă capra. Capra, ţurca este asociată astăzi cu maleficul, cu iadul şi toată suita lui. Peticul negru de pe costumaţia caprei ar putea fi un simbol al morţii, un fel de ”memento mori”. Faptul că ţurca, sau mai bine spus persoana care poartă ţurca, nu are voie să intre în biserică timp de 6 săptămâni după Crăciun, confirmă ipoteza că ţurca este un simbol al demonicului.

     În ziua de Crăciun , cele două cete de colindători, trec pe la biserică şi la încheierea liturghiei, colindă şi aici. De aici, pornesc mai departe să colinde pe la casele din sat rămase.

     Seara de Crăciun, târziu, se încheie colindatul. În seara următoare, colindătorii organizează la căminul cultural o horă, la care participă întreaga comunitate. În trecut, era organizată horă şi în seara următoare, de Sf. Ştefan. Cu acestă horă, se încheie sărbătorile Crăciunului.