Alte obiceiuri la Ribiţa
”Muma Soarelui şi Muma Ploii”
Riturile şi obiceiurile sunt vechi şi complexe sinteze culturale,ele aparţinând unei anumite civilizaţii şi mentalităţi, ilustrând prin ceea ce ele ne prezintă astăzi, un anumit orizont de viaţă materială şi spirituală al comunităţii care le practică. De aceea ele reprezintă astăzi, documente valoroase pentru elucidarea a numeroase necunoscute din viaţa comunităţilor studiate.
Multe din riturile şi obiceiurile poporului român ne dezvăluie aspecte fundamentale ale modului de viaţă pe care strămoşii l-au dus de-a lungul veacurilor. Riturile şi obiceiurile au generat sau şi-au adaptat în trecut toate îndeletnicirile, deoarece în mentalitatea acelor timpuri, şansele de reuşită ale omului depindeau de măsura în care izbuteau să-şi facă favorabile forţele naturii, forţele supranaturale, şi să le îndepărteze pe cele malefice. Cele mai numeroase şi mai impresionante sunt cele legate de agricultură. Într-o măsură mai mare decât în alte îndeletniciri, agricultura pretindea o succesiune de rituri, marcând diferite faze în viaţa culturilor.
În ceea ce priveşte tradiţia folclorică românească, se poate constata că obiceiurile şi riturile agrare, în tradiţia noastră populară, domină net în comparaţie cu celelalte. Aceste obiceiuri se înscriu în străvechiul calendar agrar, alcătuind un sistem bine închegat. Faptul respectiv vine să confirme vechimea riturilor agrare în tradiţia noastră populară, constituind totodată un indiciu despre modul de viaţă sedentar, aşezat, pe care l-a dus poporul român, singurul mod de altfel, care permite dezvoltarea unei agriculturi capabile să genereze astfel de manifestări.
Unul din interesantele rituri agrare practicate de poporul român, s-a păstrat şi la Ribiţa. Ritualul respectiv a fost descoperit în satul Uibăreşti, prin anii 80, de către prof. Marcel Lapteş, de la Centrul Judeţean de Creaţie Hunedoara. Domnul profesor a avut şansa să întâlnească persoana din acest sat zărăndean, oarecum izolat, care să-şi amintească încă, de obiceiul ”Muma ploii şi Muma soarelui”, obicei care în trecut se practica aici.
Ritul ”tatăl soarelui” şi ”muma ploii”, sau în cazul respectiv ”muma soarelui” şi ”muma ploii”,este un rit magico-religios cu un vast substrat mitologic. Acest rit se întâlneşte în Transilvania şi evidenţiază prin forma sa, un proces de contaminare cu ritul Caloianului, rit care urmărea şi el, declanşarea ploilor.
Asemenea Caloianului, şi Sângiorzul şi Paparuda, reprezintă rituri de etapă, practicate cu rolul de a ajuta la creşterea culturilor într-un anotimp decisiv. Dintre acestea, Caloianul se numără printre cele mai interesante manifestări folclorice româneşti de tip arhaic. Cu privire la originea lui, Burada spune că ea trebuie căutată într-o zeitate dacică, iar alţi cercetători pledează pentru originea romană a obiceiului. Se evidenţiază totodată faptul că pe lângă mitul şi ritul fundamental, legat de zeul naturii şi vegetaţiei, obiceiul a antrenat după sine diverse elemente care se înscriu în sfera magiei, în aşa fel încât în unele variante, Caloianul este nu numai mitologie şi religie ci şi magie. În urma chestionarelor realizate de N. Densuşianu la sfârşitul sec. XIX, se pare că în trecut, acest ritual ar fi avut o dată fixă, la câteva zile după Paşti. În timp, ritualul a suferit divese influenţe, alterări, care au dus la realizarea ritualului în caz de necesitate, adică de secetă, sau de ploaie prea multă, când culturile erau ameninţate.
Caloianul, ca întrupare a zeului vegetaţiei, aminteşte după spusele lui M. Eliade, de Dumuzi – zeul sumerian al vegetaţiei sau de Osiris al egiptenilor ”ca fiu adevărat al apelor”.
În ritualul local, ”muma soarelui” şi ”muma ploii”, sunt fiecare simboluri ale Soarelui ca divinitate supremă cândva, la multe popoare, respectiv simbol al Ploii, entitate mitică, sacralizată în special la popoarele de agricultori, cum este cazul poporului român. În acest ritual are loc pedepsirea prin moarte a uneia dintre cele două divinităţi arhaice, simultan cu invocarea celeilalte, ”în sistemul gândirii magice, anularea uneia echivalând implicit cu afirmarea, cu promovarea celeilalte.”
Astfel, la Uibăreşti, ritualul se desfăşura în felul următor: un grup de copii, băieţi şi fete, sub 14 ani, confecţionau din pănuşi de porumb şi alte ierburi verzi, două păpuşi. Una dintre păpuşi reprezenta Soarele iar cealaltă Ploaia. Odată confecţionate aceste păpuşi, copiii se încingeau (se legau) cu frunze de iederă, papură şi flori, peste mijloc, iar fetele îşi puneau şi în păr, coroniţe vegetale. Astfel pregătiţi ei porneau la râu, însoţiţi de o femeie mai în vârstă, eventual bunica unuia dintre ei. Aici, vor îngropa una din cele doua păpuşi în nisip. Un băiat poartă păpuşa „muma soarelui”, iar o fată o poartă pe „muma ploii”. În general acest ritual se practica pentru aducerea ploii, în perioade de secetă. Atunci se îngropa păpuşa-soare, iar păpuşa-ploaie era „lansată” pe undele râului. În cazul în care ploile erau abundente procedeul era invers, încercându-se stoparea ploilor şi aducerea soarelui.
Se observă în acest ritual îmbinarea a două categorii de modalităţi magico-religioase pentru dirijarea principalelor fenomene ale naturii: ploaia şi căldura. Astfel, una dintre modalităţi este aceea de rugă. Prin incantaţii, prin rugă, forţele divine, sunt invocate să producă fenomenele de care are nevoie omul. Cealaltă metodă este aceea de pedepsire a divinităţii. Prin această metodă, omul încearcă să ameninţe, să batjocorească, să ucidă chiar zeul, încercând astfel să-şi impună voinţa.
Aşa cum arătam mai sus, cele două metode sunt prezente în ritualul de la Uibăreşti. Păpuşa îngropată, reprezintă divinitatea, zeul care trebuie pedepsit, omorât. Atunci când este secetă sau căldură mare, zeul pedepsit, îngropat, va fi zeul-soare („mama soarelui”). Cealaltă divinitate care trebuia rugată, invocată, era cea a ploii, a vegetaţiei, adică „mama ploii”. Păpuşa care o reprezenta pe aceasta, era lăsată pe undele râului la vale, era lăsată să trăiască, să aducă ploaia fertilizatoare. Tot acestei divinităţi îi erau adresate următoarele versuri:
|
„Lai, lai, dodolai /Plouă, noruţ ploaie Să curgă şiroaie/ Că de când n-o plouat Pământul s-o uscat/ Marhăle or însătat.” „Lai, lai, lai, dodolai/ Plouă cu ulcioru Să stâmperi ogoru/ Plouă cu ciubăru Să umpli părău.” „Lai, lai, dodolai Plouă nori cu ploaie mare Udă câmp, udă hotare Să-nflorească florile, Sa să-nalţe grânele.” „Lai, lai, lai, dodolai, / Iarba-n rât se veştejeşte Frunza în codri păleşte/ livada nu mai rodeşte, Hai negură, hai şi hai/ Hai negură cu ploaia Să ne ude ţarina” „Nourel de-argint/ Plouă pe pământ Să fie rodu / Cât podu |
Spicu cât voinicu/ Lanu de grâu
Pân’ la brâu/ Lanu’ de săcară Pân’ la subsuoară/ Lanu’ de ovese Până sus la mese.” „Fugi, soare/ Că io vreau ploaie În pâmânt şi în pietroaie/ Să nu arzi pământul Să uşci grâu/ Să nu arzi ogoru Să-i ducă grâu doru/ Fugi, Soare, Că-i vremea lu’ Ploaie .” „Lai, lai, lai, dodolai/ Dar-ar cerul dară S-adoarmă Muma lu’ Soare Să trezească Sfânta Ploaie Că de când nu o plouat Izvoarele s-or săcat/ Şi grânele s-or uscat. Lai, lai, lai, dodolai/ Hai ploaie / Cu şiroaie Să uz tăte văile/ Şi tăte câmpiile.” |
Odată încheiat „ceremonialul păpuşilor”, copiii îşi continuă joaca pe malul râului, în nisip, sau scăldându-se în apa râului. Se observă astfel componenta ludică a acestui ceremonial. Copiii sunt supravegheaţi în ritualul-joc, de către femeia mai vârstnică. Cine ştie ce alt rol a mai avut în acest rit femeia vărstnică?. Probabil avea şi ea descântecele ei, pe care le spunea în taină pe tot parcursul ritualului.
Jocul copiilor la râu, continuă acum dezlănţuit, presărat însă de un anumit tip de poezioare:
„Vină ploaie/ Şi mă-nmoaie
Şi mă du la eleşteu,/ Şi mă fă un curcubeu.
Un curcubău colorat/ Peste câmpuri sămănat.”
„Io mă bag într-o băltoacă
Şî mă fac un pui de broască”
„Io mă urc pe un buştean
Şî mă fac un boiştean”
„Io mă duc sub un buhaş
Şî mă fac un iepuraş”
„Io mă urc pă un butuc
Şî mă fac un pui de lup.”
Prin aceste versuri, probabil copiii vreau să sugereze bucuria întregii naturi, a tuturor componentelor sale la venirea ploii. După o perioadă lungă de secetă în care natura suferă, vegetaţia şi animalele de asemenea, mult aşteptata ploaie este primită cu încântare de tot ceea ce este viu.
Broaştele sunt un simbol al umidităţii, al ploii, de aceea şi sunt pomenite în aceste versuri de aducere a ploii. Asocierea dintre broaşte şi apă a făcut ca aceste animale să fie cunoscute ca păzitoare ale ploii.
Transformarea copiilor în animale poate avea legătură cu vechile ritualuri de iniţiere, care aveau ca totem la daci, şarpele, lupul sau mistreţul alb. În aceste ritualuri, neofitul era „înghiţit„ de animalul totem, suferind o moarte simbolică şi o nouă naştere, de această dată ca iniţiat, cunoscător al multor taine, ce nu erau la îndemâna tuturor.
Ritualul acesta de aducere a ploii îşi găseşte corespondentul şi în riturile de ploaie oficiate în plan creştin: ”în ruga „ de ploaie făcută de preot la ţarini şi la care participă tot satul, rugă adresată de regulă patronului bisericii, a cărui icoană este purtată în procesiune peste holde.
Din păcate, acest ritual nu se mai practică astăzi nici la Uibăreşti şi nici în restul arealului zărăndean. Ritualul respectiv este uitat, bătrânii care şi-l aminteau din vremea când fuseseră copii, nu mai sunt. Din fericire noi am putut lua cunoştinţă despre el datorită muncii de folclorist a domnului Marcel Lapteş.
Ceremonialul cununii
În miezul verii, atunci când secerişul este în toi, când grâul care va asigura pâinea pentru un an întreg, până la viitoarea recoltă, începe să fie strâns în hambare, în sate se desfăşoară un alt ritual, acela al „Cununii grâului”.
În linii mari acest ritual a fost descris la capitolul „Clăci şi şezători”. Totuşi cred că se impun unele precizări suplimentare. Acest ritual avea menirea de a perpetua rodnicia pământului. El pare să vie din timpuri vechi, din vremea primilor oameni care au cultivat pământul. În antichitate ritualul era închinat unor divinităţi ale pământului roditor: Adonis, Osiris, Demetra, Persefona, Ceres. În aceste divinităţi se credea că este întruchipată mana grâului sau spiritul grâului.
Spiritul grâului se refugia în ultimele spice tăiate, în mentalitatea arhaică, de aceea acestora li se acorda o atenţie specială. În consecinţă, sfârşitul secerişului este marcat de o serie de manifestări ceremoniale impregnate de credinţe şi practici magice.
Atenţia specială acordată ultimelor spice de grâu, este evidenţiată de David Gheorghe, din Dumbrava de Jos. El spune că era făcută cunună din ultimele spice de grâu care rămâneau în ultima holdă de grâu secerată în hotarul satului. Dacă acest lucru se întâmpla încă la Dumbrava (Junc) cu câteva zeci de ani în urmă, la Ribiţa sau la Crişan de exemplu, în aceeaşi perioadă se pierduse semnificaţia, importanţa exactă a acestor spice. Astfel, Lup Mărioara din Crişan şi Iusco Ileana din Ribiţa, spun că se făcea cununa grâului la fiecare holdă care era secerată. Chiar dacă ritualul a suferit o modificare aparent minoră, el nu s-a pierdut, ci influenţa lui a fost oarecum restrânsă sau mai bine spus direcţionată precis: de la întreaga comunitate (ca în ceremonialul de la Dumbrava), la fiecare gospodărie în parte (la Ribiţa şi Crişan ).
În spicele din care era împletită cununa, aşa cum spuneam, se refugia „spiritul grâului”, sau „mana pământului”, de aceea acestor spice trebuia să li se acorde o atenţie specială. Într-o anumită măsură, acestor spice (cununii) se datora rodnicia holdelor din viitorul an. Udarea cununii asigura de asemenea roadă bogată şi ploi la timp. Păstrarea cununii în casă, la icoană, sau la „meşter-grindă”, era benefică, deoarece apăra viitoarele holde de orice rău, (grindină,vijelii,etc) iar în primăvară când gospodarul pleca la semănat, fărâma spicele din cunună şi amesteca grâul astfel obţinut,cu grâul din saci, pregătit pentru semănat.
Încheierea secerişului, aducerea cununii la casa gospodarului, era finalizat cu o noapte întreagă de joc şi veselie. La aceste jocuri participă şi cununa, prin intermediul fetei care o purta. Acest joc al cununii avea rolul de a provoca fertilitatea pământului, asigurând recoltă bogată în anul viitor.
Bogăţia acestor rituri se datorează şi faptului că ele erau înţelese ca rituri de sfârşit-prin încheierea secerişului-dar şi de început, pentru că ciclul agrar continuă, perpetuându-se astfel rodnicia pământului.
# – „ Cântecele cununii”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989
Căluşiţa-Alecu, Mioara – „Înţelepciune străbună”, Ed. Miracol, Bucureşti, 2002
Frazer, J. G. – „Creanga de aur”, Ed. Minerva, Bucureşti,1980, vol. I, II
Lapteş, Marcel – „Eseuri de etnografie şi folclor”, Ed. Corvin, Deva, 2004
Pop, Dumitru -„Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989
Pop, M.; Ruxăndoiu, P. – „Folclor literar românesc”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991
Legenda de la „Colţul Ursului”
Satul românesc a fost (mai este încă? ) cadrul principal de dezvoltare al fenomenelor folclorice. Având o structură culturală proprie, bazată pe conservarea unor tradiţii puternice, satul a fost în acelaşi timp un spaţiu de asimilare, încă din cele mai vechi timpuri, a unor mari diversităţi culturale, fiind marcat de asemenea de o puternică efervescenţă creatoare. Satul, mai este şi rezultatul relaţiei stabilite între comunitatea umană bine determinată-comunitatea rurală-şi un spaţiu delimitat-vatra satului. Integrat într-un sistem spaţial, el este imaginat ca model al lumii şi centru al universului.
Referitor la acest lucru, Lucian Blaga spunea: ”…pentru propria sa conştiinţă, satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar, dincolo de al cărui orizont nu mai există nimic.”
Aici, în vatra satului, se întrepătrund planul cosmic şi cel teluric, fabulosul şi miticul, cu realul.
Ribicioara, unul din satele comunei Ribiţa, aflat astăzi într-un proces rapid de depopulare, nu face nici el excepţie de la această regulă. Cu timp în urmă, satul respectiv era unul din cele mai bogate sate ale comunei. Gospodăriile satului erau aşezate atât în lunca îngustă a văii Ribicioarei, cât şi pe culmile dealurilor din jur.
Relieful de aici este accidentat. Valea care străbate satul pe direcţia nord –sud , este mărginită de dealuri semeţe, ce-şi încalecă spinările până departe în nord, oprindu-se în cele din urmă, la poalele muntelui Găina. Versanţii acestor dealuri sunt împăduriţi în apropierea apei, dar pe culmile lor, existau cândva culturi de cereale, livezi bogate şi gospodării înfloritoare.
În amonte de sat, pe firul văii Ribicioara, se desfăşoară pe o distanţă de 2-3 km, Cheile Ribicioarei. La un moment dat, dealurile din jur se strâng tot mai aproape de apă, spinările lor devin tot mai colţuroase, transformându-se în stânci calcaroase, alb-fumurii, care veghează curgerea apei. În trecut, cu greu se putea străbate prin aceste chei, şi atunci doar prin apă. Bineînţeles, locuitorii satului au fost marcaţi de sălbăticia şi spectaculosul formelor de relief. De-a lungul timpului, aceste forme le-au însoţit şi le-au influenţat existenţa.
Caracterul locuitorilor de aici, printr-un lung şir de generaţii, toate trăitoare în acelaşi cadru natural, a fost şi el influenţat într-un mod subtil. Astfel, aceştia au luat ceva din duritatea, trăinicia şi statornicia pietrelor de care erau înconjuraţi. Nu le lipseşte nici semeţia şi demnitatea, dar nici vorba domoală şi cumpănită, precum ondulările spinărilor de deal.
Impresionaţi de ceea ce-i înconjura, oamenii locului au încercat să-şi explice într-un mod pseudoştiinţific, unele „ciudăţenii” legate de una din stâncile aflate în centrul satului.
Astfel, legenda spune că în trecut, una din cele mai bogate familii din sat se pregătea să-şi mărite fata, aflată la vârsta măritişului, cu feciorul unei alte familii de aceiaşi condiţie din sat .Însă, fata iubea un alt fecior, de condiţie modestă, sau cum se spune aici, de „neam slab”. Fata se supune aparent dorinţei părinţilor. După ce data nunţii fusese stabilită, încep pregătirile de nuntă .Satul întreg trebuia să participe la nuntă, însă în ziua nunţii, mireasa fuge de acasa. Ajunsă pe una din înălţimile stâncoase ce străjuiau drumul ce şerpuia dintr-un capăt în celălalt al satului, urmând firul văii, fata se aruncă în hăul de la picioarele sale.
Auzind vestea morţii fiicei lor, părinţii se necăjiră blestemându-şi fiica să nu fie primită pe lumea cealaltă, pentru durerea pricinuită.
De aceea, spun localnicii, în unele nopţi cu lună plină, în apropierea stâncii respective, numită Colţul Ursului, se aude muzică, de parcă o nuntă ar străbate uliţa satului, iar alţii spun că ar fi văzut ieşind dintr-o fisură a stâncii un întreg alai de nuntă, dar un alai a cărui mireasă plânge.
Blestemul părinţilor a ajuns fata care nu-şi găseşte liniştea, bântuind locul morţii, iar fisura din stâncă îşi are astfel o explicaţie, deoarece prin acea crăpătură, iese periodic alaiul de nuntă.
Se poate observa că în această legendă, sunt atinse două din ritualurile ciclului vieţii: căsătoria şi moartea. Nunţile şi funeraliile sunt momentele cele mai importante din ciclul vieţii, iar în particular, ”… pot fi privite ca expresii condensate, simbolice, ale naturii şi dimensiunilor relaţiilor şi schimburilor sociale.”
Ambele rituri pot fi considerate ca rituri de trecere: nunta –o trecere de la adolescenţă la vârsta adultă, de la libertate la responsabilitate, de la tinereţe la bătrâneţe – iar moartea –o trecere din lumea aceasta în lumea de dincolo, de la existenţa fizică la cea spirituală, de la material la imaterial. Este interesantă asocierea acestor doua momente majore din viaţa unui om, dar destul de frecventă în povestirile noastre populare.
Legenda începe cu prezentarea relaţiilor de „neam”, specifice satului românesc. Familiile miresei şi ale mirelui sunt familii bogate. Se presupune că ele doresc să-şi unească averile, terenurile, prin unirea celor doi tineri. Regulile nescrise ale satului, sunt severe şi stricte: căsătoriile trebuiau să se realizeze doar între tineri de aceeaşi condiţie, adică de „neam bun”. Prin noţiunea de „neam bun”, se înţelege o descindere a persoanei respective, dintr-o familie de oameni harnici, cu gospodării prospere, cuviincioşi, oameni care respectă cu sfinţenie legile nescrise ale comunităţii, care nu se abat de la acestea cu nici un preţ. Cei de ”neam slab” sunt în opoziţie cu ceilalţi: beţivi, certăreţi, ”delincvenţi”, cu gospodăriile „vraişte”. Lipsa unor gospodării prospere nu era pusă niciodată pe seama nenorocului sau a sorţii potrivnice, ci pe seama unor defecte personale: lene, beţie, dezorganizare.
În trecut, aparteneţa la „neam” avea o importanţă majoră. Danciu Loghin din Ribicioara, spune că inclusiv gospodăriile erau aşezate după „neamuri”. Astfel, în sat exista uliţa sau cătunul „Tomeştilor”, al „Dănciuleştilor”, al „Giurgeştilor”, al „Roşăştilor”, etc. Fiecare „neam” avea o trăsătură de caracter care îi era specifică şi era recunoscută de tot satul, după această trăsătură neamul primind şi porecla. De aceea, unui tânăr născut într-un „neam slab” îi era aproape imposibil să „treacă” în alt neam prin intermediul ritualului de căsătorie. Această imposibilă „trecere”, reprezintă de fapt şi intriga acestei legende.
Fata se supune iniţial voinţei părinţilor, respectând tradiţia care spune că părinţii ”vând” mireasa (fiica), iar mirele o „cumpără” după ce o „târguie” îndelung, chiar în timpul ceremonialului de nuntă. De această dată însă, iubirea învinge „ascultarea”. Fata nu se poate împăca cu această căsătorie impusă şi într-un moment de disperare se aruncă de pe stânca numită Colţul Ursului (de ce nu Colţul Miresei?).
Legenda nu ne spune dacă fata a avut parte de funeralii în care să fie respectate ritualurile ancestrale specifice unor momente de acest fel. Oricum blestemul mamei pare să fie „vinovat” de faptul că sufletul fetei nu şi-a urmat integrarea şi evoluţia firească în lumea de dincolo. În loc să părăsească după 40 de zile locurile în care a trăit, să străbată vămile şi să se înfăţişeze la judecată, pentru a-i fi stabilit locul în lumea de dincolo, în funcţie de viaţa avută pe pământ, sufletul fetei a rămas prizonier între cele două lumi, a rămas un „mort-viu”, ce-şi tânguie tristeţea în locul în care a murit.
Stânca respectivă, Colţul Ursului, se găseşte undeva spre centrul satului, la o palmă de loc, de biserică. Aici, drumul face un mic cot, ocolind stânca. Sub această stâncă, drumul este mai mereu înnoroiat şi umed deoarece lumina pătrunde greu printre arinii care mărginesc valea şi drumul. Primăvara până târziu, aici persistă zăpada şi gheaţa, iar pe stânca respectivă persistă un timp o trenă de zăpadă. Crăpătura din stâncă, chiar în toiul verii, pare umedă. Lacrimi grele parcă umezesc mereu piatra întunecată. Mai ales noaptea, locul trebuie să fie destul de înfricoşător, deoarece este întunecos şi în timpul zilei. Aceste lucruri probabil au şi dat naştere legendei amintite.
Legenda a fost culeasa de Iezan Roxana din Ribiţa, care o ştie de la mătuşa sa, născută în Ribicioara. Şi bunicii săi dinspre tată, sunt de loc, din Ribicioara.
Eu am privit această legendă ca pe o povestire capabilă să ne furnizeze suficiente informaţii despre legile nescrise ale satului vechi, despre ritualuri şi tradiţii. Legenda respectivă era povestită alături de multe alte poveşti despre strigoi şi întâmplări fabuloase, în serile de iarnă, la şezători şi clăci.
Iezan Roxana, Ribiţa
Danciu Loghin, Ribicioara
Dumnezeu şi Sfântul Petru
Legenda respectivă ne întoarce undeva într-un timp mitic, de început de lume, un timp în care oamenii erau mai aproape de „cer”, iar Dumnezeu era un moş bătrân ce colinda pământul pentru a vedea cum merg treburile aici. Legenda începe cu îngrijorarea manifestată de Sfântul Petru, cu privire la înmulţirea relelor de pe pământ. Sfântul Petru este investit în credinţele populare cu „funcţia” de „portar” al Raiului. El îi primeşte şi-I întâmpină pe creştinii care merită să intre în rai. De acolo de sus el urmăreşte faptele acestora. De aceea I s-o fi părut la un moment dat că relele se înmulţiseră şi se simte îndreptăţit să-l avertizeze pe Dumnezeu cu privire la acest lucru. Astfel, legenda spune următoarele:
Într-o zi Sfântul Petru se duse la Dumnezeu şi I se plânse:
– Vai, Doamne, plină-I lumea de rele!
– Nu se poate Petre! Răspunse Dumnezeu. Hai să coborâm să vedem.
Zis şi făcut. Dumnezeu cu Sfântul Petru se luară şi coborâră pe pământ. Apucară pe un drum. După o vreme se întâlniră cu un câine care începu să-I latre cu furie. Petru se înfrică tare.
– Doamne, da’ câinele acesta ne muşcă! O fi turbat!?
– Nu-ţi fie frică, Petre! Spuse Dumnezeu, şi-i vorbi cu blândeţe câinelui.
Într-adevăr, câinele îi mai lătră o vreme după care se duse în treaba lui.
La un moment dat se întâlniră cu un bou.
– Doamne, zise Petru, boul ăsta o să ne împungă! Uite cum râştie ţâfa cu copita şi se-ncoamă la noi!
– Stai liniştit Petre, că nu ne-mpunge.
Merseră ei mai departe şi se întâlniră cu un om beat. Acesta de cum îi văzu se apucă să-I înjure şi să arunce cu pietre după ei.
– Scăparăm şi de câine şi de bou, da’ ăsta ne-omoară, Doamne!
– No, vezi Petre, ăsta-I câine turbat!
Între timp ziua era pe sfârşite. Soarele scăpăta după dealuri. Cei doi se gândeau unde să înnopteze. Atunci, în dreptul unei case mari de oameni bogaţi, Petru spuse:
– Doamne, să batem la poartă, că ăştia ne-ar primi să înnoptăm, că uite au casă mare.
– Dacă vrei , bate tu şi strigă. Eu nu bat la poarta asta.
Petru bătu în poartă, dar gazda ieşi cu un par în mână.
– Ce vreţi sărăntocilor? Plecaţi de la poarta mea! N-am loc pentru oameni ca voi.
Merg ei mai departe şi ajung la o stână……..
Pe înnoptate trec pe lângă o colibă dărăpănată, ca vai de lume. Petru trece mai departe fără să o bage în seamă.
– Hai, Petre, zice Dumnezeu, strigă aici.
– La casa asta amărîtă? Se miră Petru.
Totuşi strigă. Ieşi afară un moş, care le spuse că-I primeşte cu dragă inimă, numai că vor trebui să se îngrămădescă toţi în căsuţa cea mică a lui. Ajunşi în casă, bătrânul şi baba lui împărţiră cu oaspeţii cocuţul de pâine pe care-l aveau.
– Vezi Petre? Săracu-I întotdeauna mai omenos decât bogatul.
Legenda se încheie cu remarca făcută de Dumnezeu cu privire la bogaţi şi la săraci. Această remarcă face trimitere indirectă la una din parabolele lui Iisus, din Evanghelie, parabolă în care acesta spune că mai repede va trece cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în rai. Comparaţia pe care Iisus o face cu cămila care va intra prin ac, pare destul de ciudată. Unii explică această comparaţie prin faptul că una din porţile foarte mici de intrare în Ierusalim, se numea Poarta Acului, poartă utilizată doar de oameni. Oricum, din spusele lui Iisus se poate deduce că intrarea celor bogaţi în rai este foarte puţin probabilă, dacă nu chiar imposibilă. Acest lucru este subliniat tot de Iisus când spune că acolo unde ne este averea ne este şi sufletul. Averea celor bogaţi fiind adunată toată pe pământ, sufletul acestora şi după moarte, va fi atras tot spre pământ, spre bogăţie şi nici într-un caz spre ceruri, spre spiritualitate. De aceea, bogatul nu va ajunge în rai.
Cu alte cuvinte, bogatului îi lipseşte omenia, bunătatea, dărnicia, simplitatea .Dorinţa lui este de a aduna bogăţii aici pe pământ, fără să se gândească la viaţa de dincolo.
Din această călătorie pe pământ, Sfântul Petru învaţă că de multe ori aparenţele sunt înşelătoare, cum a fost cazul câinelui, a boului sau chiar a bogatului. Învaţă de asemenea că există încă bunătate şi omenie pe pământ, învaţă că trebuie mereu să te fereşti de omul beat, care este mai periculos decât animalele întărâtate. Legenda ne învaţă şi pe noi, cei care o ascultăm, aceleaşi lucruri. Aceasta a fost menirea ei, de a cultiva omenia, ospitalitatea, simplitatea şi dărnicia şi de a înfiera zgârcenia şi îmbuibarea celor bogaţi. Aceeaşi legendă apare în satele comunei şi în versuri, sub forma unei colinde, Pogorât-a, Intr-o dalba zi de mai.
Iusco Ileana, Ribiţa
Poveşti cu strigoi
Unei femei din satul alăturat îi muri bărbatul. După ce-l îngropă, a doua zi dimineaţa, văzu în curte o sarcină de lemne proaspăt adusă. Şi tot aşa, câte o sarcină în fiecare noapte, până I se umplu toată curtea de lemne. De la un timp, femeia nu se mai culcă noaptea şi urmări să vadă cine îi aduce lemnele. Cu mare groază îl văzu pe bărbatul său intrând în curte, cu lemnele în spinare. De la un timp acesta intră şi în casă şi se culcă lângă ea în pat. Însă, înainte de al treilea cântat al cocoşilor se trezea întotdeauna şi dispărea. Femeia dacă văzu că nu-I lucru de glumă, se hotărî să meargă la preot să-I povestească ce I se întâmplă şi să-I ceară sfatul.
-Să desculţă la uşă bărbatul tău? O întrebă preotul pe femeie.
-Să desculţă, răspunse aceasta.
-No, uită cum faci: după ce adoarme îi iei o cizmă, pui crucea asta în ea şi o ascunzi după cuptor. Aşa să faci.
-Aşa oi face .
Într-adevăr, femeia făcu aşa cum o învăţase preotul.
După al treilea cântat al cocoşilor, femeia îşi strigă bărbatul:
-Măi Tănase, tu nu te mai scoli, că a treia oară cântară cocoşii?!
-Aio, da’ cum dormii aşa greu? Se întrebă acesta sărind din pat şi dând să se încalţe.
Dar o cizmă nu o găsea nicicum.
Atunci zise:
-Pupa-te-ar cine te-o învăţat femeie, să faci ce-ai făcut, după care dispăru ca un fum.
Femeia se duse a doua zi dimineaţa la mormântul bărbatului său, împreună cu câţiva săteni. Îşi dezgrobă bărbatul şi-l găsiră desculţ la un picior. Atunci ştiură că este strigoi, de aceea îi luară trupul şi I-l arseră până nu mai rămase decât cenuşa.
Numai în acest fel, femeia putu să scape de vizitele bărbatului său.
Blăstăm de mamă
Trăia într-un sat o femeie văduvă, care avea o fată şi un fecior. Fata era de măritat, dar nici un fecior din sat nu o peţi, ci veni unul de tare departe. Femeia nu voia în ruptul capului să-şi dea fata aşa departe, dar feciorul ei, pe care-l chema Constandin, insistă să o lase să se mărite cu cel venit, spunându-I maică-si că el I-o va aduce pe Lenuţa sora sa, ori de câte ori I-o fi dor de ea. Femeia se înduplecă în cele din urmă şi fata plecă la casa ei, dar nu după mult timp, fratele său muri. Mama lor plângea de necaz că a rămas singură la bătrâneţe, şi fără fată şi fără fecior, iar pe acesta din urmă începu a-l blestema:
„Constandine, Constandine / Blăstămat să fii de mine
Să n-ai linişte-n mormânt/ Cum io nu am pă pământ.”
Şi tot aşa, femeia plângea şi blestema.
Într-o noapte, Lenuţa fu trezită de o bătaie în geam. Ieşi în târnaţ şi acolo o întâmpină fratele său. În curte îl aştepta o trăsură cu cai. Lenuţa se sperie crezând că mama sa este grav bolnavă sau moartă, de o caută fratele său în puterea nopţii, de aceea îl întrebă:
-Cum să mă gătesc frate, a bucurie sau a jale?
-A bucurie, răspunse fratele.
Lenuţa se îmbrăcă, se urcă în căruţă şi porniră spre casa părintească. Pe drum ,trecură printr-o pădure mare. Copacii vâjâiau şi parcă vorbeau, spunând:
„De când lumea o fost lume / N-o mai fost aşa minune
Să umble viii cu morţii / Alăturea pă-n păduri.”
Fata asculta şi se înspăimânta. Îşi întrebă fratele:
-Tu auzi vorbele pe care le aud eu?
-Eu n-aud nimic, răspunde acesta. Ţi se pare. Vojăie pădurea.
Şi merseră mai departe până ajunseră acasă, căci caii parcă zburau nu mergeau. Lenuţa intră în casă, iar fratele său rămase să ducă caii în grajd.
Văduva se miră mult văzându-şi fata că apare în toiul nopţii, şi o întrebă cum a ajuns acasă. Fata îi povesti cum a adus-o fratele său Constandin. Femeia rămase înmărmurită când auzi acest lucru, spăimântându-se de moarte. Atunci îi spuse Lenuţei că fratele său Constandin, era mort .
A doua zi desfăcură mormântul şi găsiră mortul cu giulgiul sfârtecat. Atunci îi împlântară în piept un ţăruş de lemn, după care îi arseră trupul.
Strigoiul
În satul vecin trăia o femeie al cărei băiat era foarte preocupat de studiu. Umblase peste tot şi-şi adunase de pe unde putuse cărţi, asupra cărora stătea aplecat toată ziua. Cele mai multe le avea de la preotul din sat. Pe atunci, cei mai învăţaţi din sate, erau preoţii şi învăţătorii. Mama băiatului era foarte necăjită că nu avea cine să o ajute în gospodărie la diverse munci: la coasă, la sapă, la vite. Într-o zi, când se pregătea să coacă pâinea, se gândi că şi-ar recâştiga băiatul dacă l-ar scăpa de cărţi, scoţându-l de sub vraja acestora. De aceea, când făcu focul în cuptor, adună cărţile băiatului şi le puse pe foc. O pălălaie vărde-gălbuie mistui în scurt timp grămada de cărţi. Pâinea se coapse rumenă şi gustoasă.
Băiatul se necăji atât de mult de dispariţia cărţilor, încât în scurt timp a murit. Odată cu decesul acestuia, în sat au început să se petreacă lucruri din ce în ce mai stranii.
Mai întâi, la casa băiatului, odată cu lăsarea întunericului începea o gălăgie şi o mişcare nevăzută în toată ograda. Parcă o armată întreagă de oameni se apuca de lucru în întreaga gospodărie, însă o armată invizibilă. Lemnele erau stivuite, vitele erau scoase la păşune sau duse la adăpat, de persoane nevăzute. Fânarul, şoprul ograda, pivniţa, podul, grajdul, erau bântuite de spiritul băiatului.
Pe urmă, aceste lucruri au început să se întâmple şi la rudele băiatului, sau la alte persoane care avuseseră certuri cu acesta. Dimineaţa când intrau în grajd îşi găseau caii în spume, de parcă ar fi alergat toată noaptea, iar vacile atunci se întorceau de la păşune sau alte ori le găseau prin pădurile sau dealurile din apropierea satului, după lungi căutări.
Întreaga suflare a satului ajunsese la limita răbdării, panica şi disperarea cuprinzându-I pe toţi. Cei mai mulţi o învinuiau pe mama băiatului mort, spunând că ea este vinovată de tot ce se întâmplă, pentru că arsese cărţile în cuptor. Spiritul băiatului nu-şi putea afla liniştea nici pe lumea cealaltă şi dorea ori să se răzbune, ori să facă acum trecurile din gospodărie pe care nu le făcuse cât fusese în viaţă.
După ce s-au sfătuit rudele băiatului, au hotărât că singura rezolvare ar fi înţeparea mortului. Pentru aceasta trebuiau făcute formele de deshumare. Astfel, în prezenţa jandarmilor, a fost deschis mormântul, ridicat capacul sicriului şi în pieptul tânărului a fost înfipt un cui mare. După aceea, lucrurile stranii care se întâmplau noaptea în sat, au încetat. Sufletul îşi găsise în sfârşit liniştea.
Stanciu Lucreţia, Ribiţa
